Ralucadavid’s Blog

Cred ca am facut si eu greseala pe care speram la inceput sa nu o fac cu acest blog… adica sa-l transform dintr-un blog al cartii intr-un blog in care imi permit sa postez opinii personale. Nu ar trebui sa amestec ,,oalele“…

Dar cred ca pana la urma si cand scriu despre Dava, scriu tot despre mine, nu? Iar scrisul trebuie sa mearga mai departe, nu poate ramane tot in jurul Davei… Decat cu nostalgie si cu speranta ca vor putea sa se bucure si altii de visele copilariei mele.

Sunt atat de departe aici, in Anglia, de tot ce mi-e drag si de locurile care inseamna ceva pentru mine. Vestul acesta are un mare defect – totul e atat de standardizat, de perfect si de bine pus la punct incat nu lasa loc fanteziei si culorilor. Ma refugiez in fictiune. In romane. Si iata ca mai fac un pas in a intelege valoarea literaturii – si poate si a literaturii fantasy, desi nu am mai citit genul acesta de mult. Cred ca am vrea sa traim mai mult, sa vedem mai multe si sa simtim mai multe decat putem in viata de zi cu zi. Si pentru asta avem nevoie de literatura… sau poate de orice fel de fictiune – pentru unii filmele de exemplu par a fi o alternativa. Insa pentru mine cel putin literatura ramane mai valoroasa. Nu cred ca poti spune prea multe intr-un film, in 2 ore, si de aceea multe filme renunta la detalii pentru a pastra sirul povestii. Poate ca asta le face de multe ori atat de stereotipice. Sau poate pur si simplu avem acces la mult mai putine filme bune decat carti bune… E clar ca nu voi citi un roman de Dan Brown cand pot sa pun mana pe George Orwell, dar e mai putin clar ca voi reusi sa gasesc un film bun cand in jurul meu sunt numai productii Hollywood.  Oricum, revenind la subiect, cred ca ceea ce face o fictiune buna, ceea ce ne face sa ,,traim” o carte sunt delatiile, lucrurile simple si personale mai degraba decat sirul actiunii si magnitudinea faptelor. Ca si in Camil Petrescu . Si daca tot a reusit eul meu malefic sa puna mana pe blogul asta, am sa-i dau voie sa posteze o pozie scrisa aseara. ( Cu promisiunea ca weekendul asta voi posta un articol dedicat numai si numai Davei)

Lucruri mai simple

vreau o frunză din inima ta

luată așa, la întâmplare

singurătatea din pernă de ieri

copacul sub care treceai în octombrie

o clipă de galben din vară pe pleoape

sau buze atinse ușor, somnoros, pe cearceaf.

mâinile mele vor lucruri mai simple, astă seară.

să mă murdăresc de culorile tale

să-mi spui cum iubirea se naște

din palme

atunci când se strâng sub umbrelă, sub suflet

două singurătăți.

cuvintele tale

să-mi fie povestea.

<<

In atentia cititorilor: postul acesta nu vi se adreseaza. Sunt scriitoare, nu jurnalista si nu scriu pentru public, ci scriu pentru mine. Aici imi exprim o atitudine personala  care se refera la un anumit gen de poezie care e apreciat in ziua de azi.

>>

Ce dracu credeți că înseamnă viața? Dacă în romantism de scria despre sentimente, atunci înseamnă că acum, ca să mai spunem ceva despre cine suntem, trebuie să scriem despre pișat și prostituate? Sau chiar credeți că asta ne reprezintă generația? Omul a încetat să fie mai mult decât atât? Sau pur și simplu înainte astfel de oameni își duceau viața prin canale nu prin poezie?

Voi chiar credeți că un om profund, un om care știe că undeva, cândva, va muri – un astfel de om se pișă pe ziduri și fuge de poliție – și face din asta artă? Nu are nimic mai bun de făcut, sau mai bine zis nu are nimic mai mult de simțit și de spus? Vi se pare veridic? Mie nu – și ca studentă la psihologie, vă spun că nici nu e așa. Un astfel de comportament e o mască socială sau expresia deranjată a unor sentimente – da oameni buni, sentimente! Și dacă nu ne apucăm să scriem poezii despre pantofi cu tocuri numai pentru că ne simțim mici în lumea asta, nu văd de ce am scrie despre așa ceva.

 Eu cred că poezia încă e și va rămâne locul unde ne putem scuipa cele mai adânci lacrimi – și mă dezgustă ce a ajuns să fie considerat act de cultură în ziua de azi. Poate că ar trebui să stați să vă întrebați – fiecare dintre voi, știind că se va sfârși, nu simțiți că tot ce e înăuntru e atât de important și că fiecare moment de acolo, dinăuntru, merită păstrat, merită strigat – chiar către betoane, dacă nu mai știm către cer?

Cum să mai poți spune ceva despre tine, despre cine ești cu adevărat, dacă nu se apreciază decât poezii despre jeturi?

Duceți-vă dracului!

Am sa va spun povestea unui gand.

Tocmai m-am intors de pe tarmul marii Adriatice. Am stat acolo 4 zile, mereu cu sentimentul ca orice activitate as alege nu e destul de valoroasa cat sa merite sa-mi pierd timpul cu ea. Nu ma puteam gandi decat ca timpul e atat de scurt si de pretios iar eu nu fac decat sa il risipesc cu gesturi marunte, cotidiene. Vroiam sa inghit in mine mirosul de sare si albastrul marii si sa simt stancile pline de ace de pin ca o prelungire a corpului meu. Dar cum as fi putut face asta? O excursie cu vaporul, o baie in mare, o plimbare pe mal nu-mi erau de ajuns. Ce mi-ar fi putut fi de ajuns?

Eram in camera de hotel si soarele nu putea sa ma vada de perdea cand mi-am dat seama de toate astea. Atunci am avut sentimentul ciudat ca aceste ganduri, aceste simple cuvinte ma fac sa traiesc mai profund bucuria marii decat marea insasi. Si mi-am pus intrebarea: reusim oare vreodata sa traim cu adevarat clipele din viata noastra, sau avem mereu nevoie de un intermediar care e cuvantul? De ce mereu in amintire lucrurile par mai vii decat le-am simtit cand le-am trait?

Oare nu e la fel cu literatura? Nu e oare literatura un refugiu pentru ca paginile, cuvintele le putem trai mai plenar decat clipele pe care le inlocuiesc, clipele care sunt atat de superficiale tocmai cand ne-am dori mai mult sa le simtim cu totul?

Toata vara am umblat pe munte si prin tara. Peste cateva saptamani plec in Anglia si am vrut sa-mi ,,fac plinul” in ceea ce priveste tot ce las in urma. Asa ca am cutreierat dragile ,,plaiuri mioritice”… Sper ca asta e o scuza destul de buna pentru absenta mea din peisaj

Cat despre scris, ma bate gandul ca in urmatoarea perioada sa ma apuc de scris in engleza. Proza, ma refer. Poezia nu o pot simti altfel decat in romana.

Insa inainte sa plec, cred ca am sa incerc sa mai fac ceva pt Dava… poate o mica atentie intr-o revista pt tineret, sa mai stie lumea ca sunt si alte romane decat cele ,,Hollywood-made”. Nu dau nume, dar stim cu totii care e cel mai in voga roman printre tineri in ultimul an, nu-i asa?

Va mai scriu de pe insula

Salutari